Mă numesc Lavinia Burnea și m-am născut și am crescut într-o familie de creștini evanghelici. Pe măsură ce au trecut anii, probabil știi cum decurg lucrurile—școala duminicală, predici care nu par să te schimbe, adolescența cu crizele ei existențiale, încercarea de a te integra în anturaje nepotrivite, probleme acasă, plâns pe gresia rece din baie… Aceeași poveste veche. Cred că nu am știut niciodată cum să scap de ceea ce era vechi.

Privind acum înapoi la tot timpul pe care l-am pierdut, îmi dau seama că Evanghelia nu mi-a fost niciodată prezentată suficient de clar, la fel cum nu mi-a fost explicat procesul prin care poți fi mântuit. Dacă m-ai fi întrebat atunci de câte ori am spus „rugăciunea păcătosului,” probabil că nici nu le-aș fi putut număra.

Am crescut, am intrat la liceu, iar asta a rămas tot ce știam—„rugăciunea păcătosului.” Aceasta și ciclul nesfârșit de depresie și anxietate care îmi bântuia viața atât de profund, încât ajunsesem să vreau să o sfârșesc. Tot ce știam era deșertăciune; pofta, mânia și mândria erau cele mai bune haine ale mele, iar dacă rugăciunile repetitive prin care Îl rugam pe Hristos să intre în inima mea păreau că nu ajută, atunci de ce să mai trăiesc? De ce să continui să trăiesc, dacă tot ce simt este suferință și teroare?

De ce să nu termin totul acolo, dacă nimic din ceea ce fac nu e suficient de bun? Dacă nu mă simt iubită?

În mai 2020, m-am simțit iubită.

Îmi amintesc aproape perfect senzația ierbii sub mâinile mele, într-o seară târzie de primăvară. Îmi amintesc cum simțeam că nu mai pot vedea lumina de la capătul tunelului despre care vorbeau alții. Îmi amintesc durerea. O durere atât de intensă, încât m-am prăbușit la pământ și am plâns amar în fața Domnului, rugându-mă astfel: „Tată, dacă nu vei lua acest pahar de la mine, te rog, dă-mi putere. Te rog, ajută-mă. Te rog, salvează-mă.”

Mi-am șters lacrimile, m-am întors în casă, mi-am verificat telefonul, iar acolo scria: Isaia 41:10. În bara de notificări, apărea versetul: „Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău. Eu te voi întări. Eu te voi ajuta. Te voi sprijini cu dreapta Mea biruitoare.” Lacrimile mi-au revenit.

Unii oameni își pot aminti exact momentul în care s-au născut din nou. Eu doar știu momentul în care le spun oamenilor că El mi-a schimbat viața.

Nu pot să descriu pe deplin bucuria pe care mi-a adus-o, scopul și sensul pe care le-am găsit, chiar și după acel moment, când vrăjmașul a continuat să mă atace emoțional și spiritual. Nu pot să spun cât de multă schimbare și creștere continuă să aducă Dumnezeu în viața mea. Dar știu acest lucru: odată eram pierdută, iar acum sunt liberă. Odată eram oarbă, iar acum pot vedea.

Sunt atât de recunoscătoare că, în sfârșit, pot vedea.